Am mers acum cateva zile cu metroul. Pe o ruta pe care circula inca vagoane dintr-alea vechi si pline de graffitti.
Insa nu despre asta vreau sa va zic. Ci despre tristetea si resemnarea pe care o citeam pe fata majoritatii celor din jurul meu. Nici macar incrancenare ci doar resemnare. Resemnarea ca viata trece, ca nu ai ce face, ca traiesti intr-o tara care se scufunda.
Ma uit la tot ce se intampla in jurul meu. Ma uit la oameni care acum cativa ani aveau speranta ca pot face ceva aici, ca pot construi ceva. Printre ei ma numar si eu. Eram unul dintre cei mai vehementi contestatari a ideii de emigrare. Mi se parea ca in Romania se pot face lucruri, se pot muta muntii. Nu ma vedeam plecand afara cum nu ma vedeam lucrand pentru cineva.
Nici acum nu ma vad lucrand pentru cineva dar in schimb incep sa imi doresc sa plec. Sa fiu departe de haosul care ne guverneaza - si aici nu ma refer la guvernarea politica neaparat - si de toata incertitudinea din Romania. Ce e valabil azi nu mai e valabil maine. Indiferent de domeniu as putea zice.
Nu sunt usa de biserica, ma incadrez si eu destul de bine in profilul omului care uneori promite si nu face. Voluntar sau involuntar mi se intampla. Insa simt ca nu mai merge asa. Si atunci as vrea sa fac o schimbare majora in viata mea. Sa plec pentru un timp cat mai departe de Romania.
Inca trag speranta ca voi putea pleca in calatoria pe care mi-am propus-o. Dar si aici sperantele scad pe masura ce promisiuni din ce in ce mai multe incep sa se faramiteze. Dar inca nu am renuntat la idee ceea ce e cel mai important
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu